Mi-e dor de momentul ce va veni

Deocamdata, viata mea e un paradox. Este mai implinita decat a altor oameni ... verigheta argintie de pe inelarul stang se uita la mine si ma aproba. Dar in acelasi timp e mai ciuntita decat a altor oameni ... Si mainile mele tipa nervos la mine ca "Unde ai ascuns-o pe Andreea ?!?!?" Si imi raspund in gand, avand coada intre picioare: "La Bucuresti." Si urmeaza eterna replica criminala: "Si noi pe cine strangem acum cu cele 5 brate?".

In jurul meu se zburleste la mine un apartament mare si gol. Mobilat si cu tot ce-mi trebuie, dar gol. Din biblioteca uzata se iveste o fereastra catre un taram magic, Randu-Land, care uneori ma incalzeste cand afara e frig. Dar cand inauntru e frig, nimic nu ajuta in afara de vocea ei. In afara de aerul care tasneste din plamanii ei, si imi invaluie ceafa rece. In afara de timbrul acela care nu se poate cumpara de la Posta, timbrul vocii ei, plin de un sentiment anume. Solutia e simpla... si e una singura. Familia noastra. Va umple orice goluri si ne va da aripi. Va mobila orice locuinta cu dragostea dintre doi randunei. Ne va ajuta sa cream mai mult. Sa ne sacrificam mai mult. Sa fim mai buni, pentru noi si pentru ceilalti.

Mi-e dor de momentul ce va veni !!!

o liniste de miezul noptii intr-un oras de provincie si ticaitul ceasurilor. o minge se rostogoleste din cand in cand in apartamentul de deasupra si un copil fuge dupa ea. n-am mai avut acest sentiment dulce si invaluitor ca nimic nu mi se poate intampla... din liceu. o camera numai a mea, internetul, cartile, jucariile si, la rastimpuri, televizorul. ma cheama la masa, nu ma lasa sa spal vasele si, daca le spal, ma lauda. mama si bunica. imi cumpara incaltari, ma mangaie pe cap si ma strang in brate. ma trezesc cand ma trezesc, adorm cand adorm. biserica e in fata blocului, hainele stau curate si calcate in dulap. nu stiam ca ma dezobisnuisem asa de radical de toate astea. nu stiam ca ma va surprinde asa de mult sa le am din nou. o cana de ceai cald sau de lapte, un mic dejun la care bunica ma striga cu drag si ma alinta, o invitatie in oras de la mama, pe care trec sa o iau de la serviciu. o plimbare prin magazine si pe strazi la brat cu bunica mea, amandoua cu palarii cochete.

nici nu-mi dadusem seama cat imi lipsisera toate astea. atunci cand gateam pentru doi intr-o bucatarie murdara, intr-o singura cratita, cand mancam, invatam, discutam, dormeam in aceeasi camera. cand tot camera asta era si locul unde primeam musafirii. cand in ziua de Ajunul Anului nou am mancat sase oameni asezati pe scaune si pe pat in jurul unei valize. nu intelegeam ce greu e cand ma trezeam la 6 dimineata si fugeam la cursuri...plecam pe intuneric si ma intorceam pe intuneric. si inghiteam lacrimi toata ziua. si nimeni nu ma astepta sa ma mangaie pe cap in camera cu patul nefacut de dimineata si cu haine si carti aruncate in dezordine.

si cu toate astea, ceva nu e asa cum trebuie. as vrea sa fiu eu in locul mamei si al bunicii. sa existe o fiinta care sa nu reziste dovezilor mele de tandrete, sa am o casa a mea (cred ca am mai auzit de cineva care isi dorea asta cu ardoare...) si privilegiul de a putea oferi mai mult si primi mai putin. as vrea sa le chem eu pe ele la masa, sa le ingrijesc si sa le cumpar chestii. as vrea sa pot avea grija de andrei, nu sa fiu de fiecare data in sesiune sau ocupata cand e el prin preajma.

verigheta e pe deget la locul ei... dar e cumva muta, nu spune mai nimic cand nu o vede pe cealalta decat pe webcam. nu stiu daca cel mai greu semestru tocmai a trecut sau tocmai incepe...

un fular gros in jurul gatului si manusi neasortate, pantofii nostri aluneca in noroi si in zapada murdara. e ceata groasa si se lasa din ce in ce mai intuneric si mai frig. turla nu mai apare si ne e foame. eu rad in spatele lui andrei si zic ca e tare romantic si amuzant. el rade, dar nu asa de tare ca mine :)

in curtea bisericii sunt brazi ffff inalti si pasii nostri se aud toc toc toc... pasi de zile mari, incaltari scortzoase. din boxa de langa usa rasuna glasul cel mai cald pe care il poate avea un preot. multe batrane, toate copiate la indigo si o slujba linistita de seara. la sfarsit, cateva bucati de paine "ia si de la mine, fetita mamii"...

dupa ce a plecat toata lumea, au venit oamenii nostri. cei doi. sa-ti tremure mainile si buzele fara sa poti controla nimic, sa iti vina sa plangi, iar in fotografiile de la propria ta logodna sa iti musti buzele ca sa nu rasara lacrimi. sa tii capul plecat de emotie, de bucurie, ca sa nu explodezi de prea multa fericire... sa-ti auzi numele cantat langa numele celui caruia i te promiti pt toata viata. da, poate sa sune melodramatic, poate sa fie prea mult, insa nu ... atat pot sa zic... nu....

a doua zi, cu inelele pe inelare si cu aceleasi eterne geamantane enorme, am transpirat impreuna carand si simtind. sunt la un alt "acasa" acum si nu e bine. nu e bine fara andrei, fara andrei nu e bine. n-a fost bine nici la lyon pana in ultima luna. nici la bucuresi chiar nu e bine din cand in cand.

O promisiune, doi oameni

La aproape o luna de la ultimul post, revin cu multa placere aici si tastez cu sete. A fost o luna rosu-aprins, o luna plina, aglomerata, inghesuita si linistita ca in povesti. Asta este paradoxul cel mare. Timpul a trecut cand foarte repede, cand foarte lent, dupa cum ne doream si noi sa scriem eseuri, sa iesim in oras, sau sa ne jucam pur si simplu acasa.

Acum nu mai suntem pur si simplu Andrei si Andreea, ci suntem logodnicii Andrei si Andreea. Intai de toate am planuit si ne-am promis unul altuia ca oamenii, langa catedrala Fourviere din Lyon, zburand deasupra orasului cu ochii si deasupra lumii cu inimile infocate. Iar mai apoi, acum 3 zile, ne-am logodit in mod oficial, la o bisericuta de la tara, in ciuda tuturor piedicilor. Suntem mai legati decat oricand unul de altul, deci mai aproape decat am fost vreodata. Dar golul de langa mine e cu atat mai mare ...

***

Eu nu prea ma pricep sa fac surprize :-) Asa ca jumatatea mea mai buna si-a dat seama ca vom urca spre catedrala cea faina din oras, sora celei denumite Notre Dame din Paris. Am coborat din furnicular (traducerea unui Andrei de la fr. "funiculaire") si am inceput sa urcam din nou. Curand am trecut de gardul metalic, iar ea a inchis ochii la rugamintea mea. Ne indreptam spre terasa cu privelistea minunata, cand am desenat o verigheta imaginara cu picioarele noastre. "Un mic ocol", i-am spus eu... Inelul statea cuminte in cutiuta lui neagra, presat in buzunarul meu drept. L-am scos, i-am aratat cateva raze de lumina naturala, si i-am aratat-o pe Andreea. Intrebarea cea mare a fost clasica: "Vrei sa ..." (completati voi :P) Am primit un "DAAAA" cu porii tremurand de emotie, si inelul si-a gasit degetul cuvenit cu usurinta.

***

In dimineata de 1 februarie 2008 doamna Vreme ne spunea ca va fi frumos toata ziua. Nici nu i-am dat atentia cuvenita, si probabil ca s-a suparat. Caci dupa-masa ne-am gasit mergand pe un drum de tara, eu in pantofii lui Sorin si ea in ghetutele maron. Zapada, noroi, frig si ceata; caii de la carute ne-au urat bun venit in Jilava. Am mers noi ce-am mers si intr-un sfarsit am zarit turla bisericii care ne astepta. Am intrat la slujba si am ascultat cuminti. Iar la insistentele localnicilor, am ajuns si-n strana :-)

In timpul asta, Sorin se ducea s-o intampine pe Ligia si sa-i arate drumul. Sorin a dorit de la inceput sa fie prezent cu noi. Si asa a fost. Nu stiu cum sa-i multumesc Ligiei pentru ca a plecat mai devreme de la slujba ca sa ne vada si sa ne ajute, desi o anuntasem cu 3-4 ore inainte de marele eveniment pe care vi-l descriu. Nu cred ca doi oameni puteau fi mai potriviti decat S si L pentru a fi martori la logodna.

Usor incovoiati de emotie, am stat inaintea altarului sfant si am ascultat slujba dedicata tocmai noua. Preotul a binecuvantat verighetele de argint, si fiori ne-au strabatut sira spinarii. Un sentiment indescriptibil de pace m-a cuprins... Si deodata am fost logodnici asa cum trebuie.