Si au trait fericiti...

S-a intamplat...

Familia mea, un singur om. Viata mea, omul acela, cateva lucruri inchise intr-o valiza si cateva carti de capatai. Carti noi.

Multe zile de lucru au trecut de la acea prima zi in care am scris ultimul meu post.

Ne pregatim iarasi de plecare. Cu multa pace.

Au trecut doar doua saptamani si deja mi-e dor de ziua in care am fost mireasa, de clipele cutremuratoare in care am purtat coroana, de buchetul de flori - care s-a uscat asa de frumos - si de fosnetul rochiei.

Ziua nuntii - cu slabiciunea, cu emotiile, cu grijile, cu agitatia, cu aplecarea totala la slujba, cu nebunia dansului la petrecere, cu scurtele noastre imbratisari si multele amanunte la care nici nu ne gandiseram, cu baticul galben daruit de nasa... ziua aceea mi-a pus stampila pe suflet. Ma uit la omul de langa mine si vad in el tot restul vietii mele. Ziua nuntii a fost, fara cliseu, fara exagerare, fara telenovela, cea mai frumoasa din viata mea.

Tihna

prima zi de lucru. in rigips gri metalizat, in plastic gri metalizat, usa care bipaie ca sa poti intra, aparat de cafea, aparat de apa. atat de lipsit de imaginatie. dar oameni de treaba, "casual", care stiu ce e de facut. in echipa sunt cea mai tanara. suntem putini, dar reusim sa comunicam destul de bine. 4 baieti si 3 fete. cam greu cu software-ul si cu jargonul agentiilor de turism si companiilor aeriene. luni imi iau geanta mea bleu cu Scandinavian Airlines ca sa fiu si mai "professional" decat azi. :))

venit de la lucru, scurta repriza carrefour, acasa, gatit pe scurt, mancat pe indelete, schimbat cateva sms-uri. am primit unul cu adevarat special care imi spunea, de parca ar fi venit de la max 5 km, ca in seara asta intarzie, fiindca e in oras la ziua unui amic. sa nu-mi fac griji, sa stau linistita, se va distra, va veni acasa ceva mai tarziu, dar mai vesel. ce fain. sentimentul ca e acasa... ca se gandeste sa nu ma ingrijorez, ca la noapte o sa vina tiptil sa se strecoare langa mine si sa ma ia in brate. stiu ca nu e asa in realitate. dar smsul ala era asa de real!

voiam numai sa mai spun o data ca andrei vine acasa. o sa ne vedem putin, intre job, scoala si licenta, dar o sa fie bratele. de fiecare data cand va fi inturneric.

stiri pe scurt

aici scriem mai rar... doar atunci cand sunt lucruri importante de spus...

acum sunt lucruri importante de spus:

vine acasa

curand

de 22 de ani

am fost la balet (balerini din moscova)

azi a fost frig

putem comunica noaptea

ne iubim

ne luam...

imi cauta rucsac de laptop (dar eu o vreme n-o sa mai am laptop :P)

dorm

dorm

renasc

vine acasa...

luna palida

Ma aflu la un calculator strain cu tastatura germana, mai rece decat este Jubileum de obicei. Reflectand la zilele care trec, imi dau seama ca ma inaspresc inauntrul boabei mele de strugure. Vorbim mai putin, gandim mai putin, facem mai putin ... Soarele rasare si apune mereu impasibil. Paradoxal, ultimele zile au fost boeme ca niciodata. O camera mare la mansarda, intr-o casa cu scari antice. Un motan torcand atunci cand intru in casa, si care scoate ghearele daca se entuziasmeaza prea tare cand se joaca. O chitara tremura sub degetele mele, si parca anunta o noua perioada in viata mea. Daca ma uit inauntrul meu, sunt un pletos care vibreaza din spatele unei ferestruici, ferit de lumea toata. Ultimele raze luminoase ma mangaie pe fata, caci Soarele stie cum e sa-i fie Luna departe. Stie mai bine decat mine. De cand lumea. Dupa ce au trecut 5 minute de zdranganit, am crezut ca visez: stropi albi de zapada patau peisajul din spatele ferestrei... Afara ningea ! I-am simtit si eu pe pielea mea, erau aievea! Cineva acolo sus are grija de noi toti, o simt.

Ne lipseste comunicarea mai mult ca oricand. Nimicuri, detalii frumoase sau hidoase despre vietile noastre, se acumuleaza intr-un sertaras anume din inima. Daca pana acum foloseam pretextul ca internetul schimba ceva in discutia noastra, de parca s-ar uita cu ochii lu indiscreti, acum sunt fericit cand putem sa vorbim si pe mess. Mai aflu ce-ai mai facut in ultimele zile, si informatiile acestea ma anesteziaza pentru o vreme. Pana ce trece efectul ... si-mi deschid ochii iarasi la lumea inconjuratoare si aflu ca iar nu sunt langa tine. Si tocmai mi-am dat seama ca lumea cea reala este cea interioara: STIU si SIMT ca te IUBESC, si asta conteaza. Asta este motorasul puternic de sub 100 de straturi de epiderma si 5000 de straturi de ganduri. CRED cu adevarat ca vom fi impreuna, si ca vom reusi sa ne iubim, indiferent de ce se intampla acum sau peste o saptamana.

Ma simt ca motanul Shnuri, un pisoias frumusel, care are nevoie de dulcegarii sentimentale, si nu pierde orice ocazie s-o arate. Imi creste un fir alb de par in varful crestetului, numai ca in directie inversa decat ai crede: din afara inauntru. Si vreau sa vad luna palida cum se reflecta in ochii tai. Aici e aproape luna plina ... Oare la Bucuresti e o luna mai plina? Poate e o roata de cascaval alba, un bot de branza frantuzeasca la care nu vrei sa te uiti. Orice-ar fi, este undeva departe de noi, deasupra, detasata de problemele "di uomini". Are ea alte nacazuri. Fiecare cu ideile si destinul lui :-)

despre CAT si CUM

scriem din ce in ce mai rar. nu pentru ca am trai din ce in ce mai mult. nu, nici vorba. as putea sa spunca dimpotriva. dar cred ca, in timp, devenim tot mai anesteziati la ceea ce ni se intampla. si doar arareori ajungem sa ne mai gasim atinsi dincolo de - sa zicem - stratul doi al epidermei.

duminica. de dimineata la gara de nord. imi pun un pulover, e frig. dar ca sa imi pun un pulover, ma cunoasteti deja... trebuie sa imi scot mp3-ul (aceasta prelungire a fiintei mele) de la gat, sa imi scot geanta de dupa gat, sa o pun usurel jos ca sa nu se sparga laptopul, sa scap de geaca si sa intorc puloverul pe fata... in sfarsit, ma cunoasteti. apoi repet toti pasii in sens invers. in timp ce ma chinuiesc, aud o voce din stanga: "dupa ce va echipati, veti avea nevoie si de un taxi, nu-i asa, domnisoara?". "nu", zic, adormita si un pic plictisita de atatea operatiuni complicate numai ca sa iti pui un pulover pe tine, "dupa ce ma echipez, fug din bucuresti".

am fugit. cu, in medie, 70 km/h, iar intr-o ora si un pic am ajuns intr-un paradis rural. un peisaj mai curand de toamna si un deal nesfarsit care nu ducea nicaieri. copaci galbeni de o parte si de alta, frunze maro intre copaci, o carare batatorita de pasii rari, de rotile si mai rare, dar mai ales de soare. praful de tara. nu zic nimic. urc si respir. mi se mai incurca pasii in fusta lunga, imi agat ciorapii din cand in cand. nu cartesc. desi nu pentru asta am venit, asta asteptam de cateva luni. poate de la episodul carcassonne incoace. sau poate de la ultimele plimbari "sur les hauteurs de lyon". pornim din sat pe acelasi soare inofensiv si prafos ca sa ajungem in oras. imi amintesc vag: o biserica, o casa interesanta, un pod, un parc. ba parcul mi-l amintesc bine, ca ne-am si oprit in el. soarele scapara. nu era inca asfintitul, dar scapara. lasam capul in jos ca sa vad ca varfurile parului imi sunt blonde. imi sunt, da. reminiscente dintr-o nebunie de 20 de ani. (va amintiti cand eram blonda?).

momentul meu preferat: asfintitul in personal. inapoi spre bucuresti, muzica si roz-galbenul de la orizont. imi venea sa il cumpar, sa il mananc , sa il inchid. simteam ca il vreau numai pt mine pe dragul de soare, sa-l inchiriez apoi gratuit celorlalti :)

in miezul saptamanii ma intorc in paradisul urban: vaselina si intuneric, vajaitul vantului in ferestrele sparte, vechi motoare care nu mai functioneaza. ora pranzului tacuta pe o intindere de beton si fier. un acoperis si vantul unei zile innorate, iorga aruncat pe jos intr-o fosta biblioteca, arghezi cu urma de talpa pe el. bezna unui coridor si treptele mancate. foste tablouri electrice, acum cutii goale. si iarasi vaselina si foste birouri si calendare vechi lipite pe pereti. un autobuz care alta treaba n-are decat sa iti anunte ce statie urmeaza. un metrou arhiplin, un ceas care nu suna, o rochie agatata in graba din dulap, un interviu, engleza, franceza, un contract, "semneaza aici!", un unirii 1 si un unirii 2, "atentie la masina!!", un alt metrou, mereu altul, altul, altul, "sa se miste mai repede!!!!", un seminar si oboseala, plictiseala, un tip cu pulover roz de firma si cu gulerul unei camasi de firma iesindu-i din pulover, cu pantofi ascutiti, de firma si cu un brat de ziare si reviste. "i got the job!"

nu stiu care dintre cele doua paradisuri mi-e mai aproape de suflet. nu stiu in care mi-as petrece cu mai mult drag restul vietii. dar alegerea se face oarecum singura pt mine si pt cei mai multi dintre noi. aproape ca nici nu ne mai gandim decat la "cat?"... traim atat de cantitativ... "cat e ceasul?" "cat timp ai?" "cat castigi?" "cat dai sa te ajut?".

label: un moment in care ma gandeam la "cum?"

Mi-e dor de momentul ce va veni

Deocamdata, viata mea e un paradox. Este mai implinita decat a altor oameni ... verigheta argintie de pe inelarul stang se uita la mine si ma aproba. Dar in acelasi timp e mai ciuntita decat a altor oameni ... Si mainile mele tipa nervos la mine ca "Unde ai ascuns-o pe Andreea ?!?!?" Si imi raspund in gand, avand coada intre picioare: "La Bucuresti." Si urmeaza eterna replica criminala: "Si noi pe cine strangem acum cu cele 5 brate?".

In jurul meu se zburleste la mine un apartament mare si gol. Mobilat si cu tot ce-mi trebuie, dar gol. Din biblioteca uzata se iveste o fereastra catre un taram magic, Randu-Land, care uneori ma incalzeste cand afara e frig. Dar cand inauntru e frig, nimic nu ajuta in afara de vocea ei. In afara de aerul care tasneste din plamanii ei, si imi invaluie ceafa rece. In afara de timbrul acela care nu se poate cumpara de la Posta, timbrul vocii ei, plin de un sentiment anume. Solutia e simpla... si e una singura. Familia noastra. Va umple orice goluri si ne va da aripi. Va mobila orice locuinta cu dragostea dintre doi randunei. Ne va ajuta sa cream mai mult. Sa ne sacrificam mai mult. Sa fim mai buni, pentru noi si pentru ceilalti.

Mi-e dor de momentul ce va veni !!!

o liniste de miezul noptii intr-un oras de provincie si ticaitul ceasurilor. o minge se rostogoleste din cand in cand in apartamentul de deasupra si un copil fuge dupa ea. n-am mai avut acest sentiment dulce si invaluitor ca nimic nu mi se poate intampla... din liceu. o camera numai a mea, internetul, cartile, jucariile si, la rastimpuri, televizorul. ma cheama la masa, nu ma lasa sa spal vasele si, daca le spal, ma lauda. mama si bunica. imi cumpara incaltari, ma mangaie pe cap si ma strang in brate. ma trezesc cand ma trezesc, adorm cand adorm. biserica e in fata blocului, hainele stau curate si calcate in dulap. nu stiam ca ma dezobisnuisem asa de radical de toate astea. nu stiam ca ma va surprinde asa de mult sa le am din nou. o cana de ceai cald sau de lapte, un mic dejun la care bunica ma striga cu drag si ma alinta, o invitatie in oras de la mama, pe care trec sa o iau de la serviciu. o plimbare prin magazine si pe strazi la brat cu bunica mea, amandoua cu palarii cochete.

nici nu-mi dadusem seama cat imi lipsisera toate astea. atunci cand gateam pentru doi intr-o bucatarie murdara, intr-o singura cratita, cand mancam, invatam, discutam, dormeam in aceeasi camera. cand tot camera asta era si locul unde primeam musafirii. cand in ziua de Ajunul Anului nou am mancat sase oameni asezati pe scaune si pe pat in jurul unei valize. nu intelegeam ce greu e cand ma trezeam la 6 dimineata si fugeam la cursuri...plecam pe intuneric si ma intorceam pe intuneric. si inghiteam lacrimi toata ziua. si nimeni nu ma astepta sa ma mangaie pe cap in camera cu patul nefacut de dimineata si cu haine si carti aruncate in dezordine.

si cu toate astea, ceva nu e asa cum trebuie. as vrea sa fiu eu in locul mamei si al bunicii. sa existe o fiinta care sa nu reziste dovezilor mele de tandrete, sa am o casa a mea (cred ca am mai auzit de cineva care isi dorea asta cu ardoare...) si privilegiul de a putea oferi mai mult si primi mai putin. as vrea sa le chem eu pe ele la masa, sa le ingrijesc si sa le cumpar chestii. as vrea sa pot avea grija de andrei, nu sa fiu de fiecare data in sesiune sau ocupata cand e el prin preajma.

verigheta e pe deget la locul ei... dar e cumva muta, nu spune mai nimic cand nu o vede pe cealalta decat pe webcam. nu stiu daca cel mai greu semestru tocmai a trecut sau tocmai incepe...

un fular gros in jurul gatului si manusi neasortate, pantofii nostri aluneca in noroi si in zapada murdara. e ceata groasa si se lasa din ce in ce mai intuneric si mai frig. turla nu mai apare si ne e foame. eu rad in spatele lui andrei si zic ca e tare romantic si amuzant. el rade, dar nu asa de tare ca mine :)

in curtea bisericii sunt brazi ffff inalti si pasii nostri se aud toc toc toc... pasi de zile mari, incaltari scortzoase. din boxa de langa usa rasuna glasul cel mai cald pe care il poate avea un preot. multe batrane, toate copiate la indigo si o slujba linistita de seara. la sfarsit, cateva bucati de paine "ia si de la mine, fetita mamii"...

dupa ce a plecat toata lumea, au venit oamenii nostri. cei doi. sa-ti tremure mainile si buzele fara sa poti controla nimic, sa iti vina sa plangi, iar in fotografiile de la propria ta logodna sa iti musti buzele ca sa nu rasara lacrimi. sa tii capul plecat de emotie, de bucurie, ca sa nu explodezi de prea multa fericire... sa-ti auzi numele cantat langa numele celui caruia i te promiti pt toata viata. da, poate sa sune melodramatic, poate sa fie prea mult, insa nu ... atat pot sa zic... nu....

a doua zi, cu inelele pe inelare si cu aceleasi eterne geamantane enorme, am transpirat impreuna carand si simtind. sunt la un alt "acasa" acum si nu e bine. nu e bine fara andrei, fara andrei nu e bine. n-a fost bine nici la lyon pana in ultima luna. nici la bucuresi chiar nu e bine din cand in cand.

O promisiune, doi oameni

La aproape o luna de la ultimul post, revin cu multa placere aici si tastez cu sete. A fost o luna rosu-aprins, o luna plina, aglomerata, inghesuita si linistita ca in povesti. Asta este paradoxul cel mare. Timpul a trecut cand foarte repede, cand foarte lent, dupa cum ne doream si noi sa scriem eseuri, sa iesim in oras, sau sa ne jucam pur si simplu acasa.

Acum nu mai suntem pur si simplu Andrei si Andreea, ci suntem logodnicii Andrei si Andreea. Intai de toate am planuit si ne-am promis unul altuia ca oamenii, langa catedrala Fourviere din Lyon, zburand deasupra orasului cu ochii si deasupra lumii cu inimile infocate. Iar mai apoi, acum 3 zile, ne-am logodit in mod oficial, la o bisericuta de la tara, in ciuda tuturor piedicilor. Suntem mai legati decat oricand unul de altul, deci mai aproape decat am fost vreodata. Dar golul de langa mine e cu atat mai mare ...

***

Eu nu prea ma pricep sa fac surprize :-) Asa ca jumatatea mea mai buna si-a dat seama ca vom urca spre catedrala cea faina din oras, sora celei denumite Notre Dame din Paris. Am coborat din furnicular (traducerea unui Andrei de la fr. "funiculaire") si am inceput sa urcam din nou. Curand am trecut de gardul metalic, iar ea a inchis ochii la rugamintea mea. Ne indreptam spre terasa cu privelistea minunata, cand am desenat o verigheta imaginara cu picioarele noastre. "Un mic ocol", i-am spus eu... Inelul statea cuminte in cutiuta lui neagra, presat in buzunarul meu drept. L-am scos, i-am aratat cateva raze de lumina naturala, si i-am aratat-o pe Andreea. Intrebarea cea mare a fost clasica: "Vrei sa ..." (completati voi :P) Am primit un "DAAAA" cu porii tremurand de emotie, si inelul si-a gasit degetul cuvenit cu usurinta.

***

In dimineata de 1 februarie 2008 doamna Vreme ne spunea ca va fi frumos toata ziua. Nici nu i-am dat atentia cuvenita, si probabil ca s-a suparat. Caci dupa-masa ne-am gasit mergand pe un drum de tara, eu in pantofii lui Sorin si ea in ghetutele maron. Zapada, noroi, frig si ceata; caii de la carute ne-au urat bun venit in Jilava. Am mers noi ce-am mers si intr-un sfarsit am zarit turla bisericii care ne astepta. Am intrat la slujba si am ascultat cuminti. Iar la insistentele localnicilor, am ajuns si-n strana :-)

In timpul asta, Sorin se ducea s-o intampine pe Ligia si sa-i arate drumul. Sorin a dorit de la inceput sa fie prezent cu noi. Si asa a fost. Nu stiu cum sa-i multumesc Ligiei pentru ca a plecat mai devreme de la slujba ca sa ne vada si sa ne ajute, desi o anuntasem cu 3-4 ore inainte de marele eveniment pe care vi-l descriu. Nu cred ca doi oameni puteau fi mai potriviti decat S si L pentru a fi martori la logodna.

Usor incovoiati de emotie, am stat inaintea altarului sfant si am ascultat slujba dedicata tocmai noua. Preotul a binecuvantat verighetele de argint, si fiori ne-au strabatut sira spinarii. Un sentiment indescriptibil de pace m-a cuprins... Si deodata am fost logodnici asa cum trebuie.

Sase

Petru, Mihai si Cristian
Ana, Sofia, si Elena

*

Tavanul se vede gri in semiintunericul noptii. Doua suflete stau intinse intr-o camera de camin, mica, dar totusi de ajuns, pregatite de culcare. Un gand imi fulgera prin minte ... "Dioceţiu !!!" Asta este primul nume care mi-a venit in minte. Rasete isterice si multa veselie. Apoi Andreea imi continua ideea: "Sageţiu !" Si radem ca doi apucati :))) Pana la urma ne vine mintea la cap si cadem de acord asupra catorva nume. Urmeaza somn ... si liniste brusc.

*

O seara uracioasa cu ploaie in Franta... O masa incropita cu ton si smantana, spanac si musaca semipreparata... Si o pofta imensa de cartofi prajiti la sfarsit. Si deci, singurul lucru pe care puteam sa-l fac era s-o iau pe Andreiuta de mana si sa mergem la cel mai apropiat Mac. Acolo am comandat in franceza (eu am comandat!! ha ! noroc de Andreiuta, care mi-a suflat :D), am mancat cartofi nesarati la o masa semi-umbrita... Ea, cu MacSundae in mana... Eu, cu milk-shake in mana... Ne uitam lung in ploaie si ne gandeam la nume. Am cazut de acord pana la urma. Si rezultatul l-ati citit la inceput. Aaaa, nu v-am spus ce sunt :-) Vai ce neglijent am fost. Si in caz ca inca nu v-ati dat seama, ele vor fi numele copiilor nostri !!!

*


Deci noi ne-am hotarat sa avem 3 copii, peste o vreme, normal, cand vom avea cu ce sa-i crestem. Caci deocamdata, vom mai fi studenti pentru cativa ani. Si am cautat numele pentru ei, sa nu ne panicam cu 2 saptamani inainte de nastere, "Vai cum sa-l cheme pe asta micu, oare cum, oare cum??? " Am ales 3 nume de fete si 3 nume de baieti, toate frumoase ca stelele de pe cer. Daca vom avea 2 fete si 1 baiat ? Ne trebuie 2 nume de fete neaparat. Dar daca vom avea 3 baieti? Gasim si trei nume frumoase pentru baietei imediat!! Deci 6 nume in total, pentru orice ne va da Bunul.

Noapte buna, copii !

In sfarsit ... un nou inceput

Aparat de 4 ziduri dintr-un camin frantuzesc, dupa 52 saptamani prea lungi sau prea scurte, sute de zile aride si seri singuratice intr-un apartament scump departe de casa, incepe un an nou ... E un prag invizibil, e o mica liniuta in capul meu dincolo de care se intrevad fapte importante. Fapte pline de semnificatie, lucruri adanci, care dau sens vietii mele. Privind inapoi, imi dau seama ca 2007 a fost un an dedicat muncii. A fost un an al descoperirilor magelanice, al calatoriilor prin toata lumea, al explorarii de unul singur.

Iar acum 2008 a inceput in forta, cu multe evenimente, vizita lui Sorin si conversatii profunde, cu Angela si Matei si tacutul Andrei care asculta muzica buna :) Dar cel mai important e ca am inceput cu Dumnezeu in suflet ! Va fi un an dur, in care ne vom da cu capul de peretii vietii, dar nu ma va durea, caci voi fi impreuna cu ea, cea care ma face sa rad din tot sufletul si cu toata gura... Ea, Andreea.

Peste o saptamana si un pic vom sarbatori o aniversare speciala ... Si deocamdata, ma voi face ca nu stiu nimic despre asta si va voi tine in suspans, dragi cititori !

Calendare atarnate pe perete, mazgalite cat mai mic cu putinta, funde albastre care-mi aduc aminte de-un Craciun sub patura calda, doua moristi colorate cu care am zburat prin leul francez, rucsaci albi peste rucsaci faini, si multe bagaje sub birou. Fulgi de zapada (de fapt, din spuma) incremenesc pe geam, in jurul bradului alb si a clopoteilor simpatici :) O camera de multe ori prea mica, dar care ne ajunge de fapt, o camera pe care tocmai v-am descris-o, este si va fi acoperis pentru doi inca 3 saptamani. Examene, plimbari, si in rest estudiu si aplicatii pentru master. Simplu. Fiindca ce e simplu e frumos. Fiindca imi place sa traiesc frumos. Fiindca iubesc sa iubesc frumos !