scriem din ce in ce mai rar. nu pentru ca am trai din ce in ce mai mult. nu, nici vorba. as putea sa spunca dimpotriva. dar cred ca, in timp, devenim tot mai anesteziati la ceea ce ni se intampla. si doar arareori ajungem sa ne mai gasim atinsi dincolo de - sa zicem - stratul doi al epidermei.
duminica. de dimineata la gara de nord. imi pun un pulover, e frig. dar ca sa imi pun un pulover, ma cunoasteti deja... trebuie sa imi scot mp3-ul (aceasta prelungire a fiintei mele) de la gat, sa imi scot geanta de dupa gat, sa o pun usurel jos ca sa nu se sparga laptopul, sa scap de geaca si sa intorc puloverul pe fata... in sfarsit, ma cunoasteti. apoi repet toti pasii in sens invers. in timp ce ma chinuiesc, aud o voce din stanga: "dupa ce va echipati, veti avea nevoie si de un taxi, nu-i asa, domnisoara?". "nu", zic, adormita si un pic plictisita de atatea operatiuni complicate numai ca sa iti pui un pulover pe tine, "dupa ce ma echipez, fug din bucuresti".
am fugit. cu, in medie, 70 km/h, iar intr-o ora si un pic am ajuns intr-un paradis rural. un peisaj mai curand de toamna si un deal nesfarsit care nu ducea nicaieri. copaci galbeni de o parte si de alta, frunze maro intre copaci, o carare batatorita de pasii rari, de rotile si mai rare, dar mai ales de soare. praful de tara. nu zic nimic. urc si respir. mi se mai incurca pasii in fusta lunga, imi agat ciorapii din cand in cand. nu cartesc. desi nu pentru asta am venit, asta asteptam de cateva luni. poate de la episodul carcassonne incoace. sau poate de la ultimele plimbari "sur les hauteurs de lyon". pornim din sat pe acelasi soare inofensiv si prafos ca sa ajungem in oras. imi amintesc vag: o biserica, o casa interesanta, un pod, un parc. ba parcul mi-l amintesc bine, ca ne-am si oprit in el. soarele scapara. nu era inca asfintitul, dar scapara. lasam capul in jos ca sa vad ca varfurile parului imi sunt blonde. imi sunt, da. reminiscente dintr-o nebunie de 20 de ani. (va amintiti cand eram blonda?).
momentul meu preferat: asfintitul in personal. inapoi spre bucuresti, muzica si roz-galbenul de la orizont. imi venea sa il cumpar, sa il mananc , sa il inchid. simteam ca il vreau numai pt mine pe dragul de soare, sa-l inchiriez apoi gratuit celorlalti :)
in miezul saptamanii ma intorc in paradisul urban: vaselina si intuneric, vajaitul vantului in ferestrele sparte, vechi motoare care nu mai functioneaza. ora pranzului tacuta pe o intindere de beton si fier. un acoperis si vantul unei zile innorate, iorga aruncat pe jos intr-o fosta biblioteca, arghezi cu urma de talpa pe el. bezna unui coridor si treptele mancate. foste tablouri electrice, acum cutii goale. si iarasi vaselina si foste birouri si calendare vechi lipite pe pereti. un autobuz care alta treaba n-are decat sa iti anunte ce statie urmeaza. un metrou arhiplin, un ceas care nu suna, o rochie agatata in graba din dulap, un interviu, engleza, franceza, un contract, "semneaza aici!", un unirii 1 si un unirii 2, "atentie la masina!!", un alt metrou, mereu altul, altul, altul, "sa se miste mai repede!!!!", un seminar si oboseala, plictiseala, un tip cu pulover roz de firma si cu gulerul unei camasi de firma iesindu-i din pulover, cu pantofi ascutiti, de firma si cu un brat de ziare si reviste. "i got the job!"
nu stiu care dintre cele doua paradisuri mi-e mai aproape de suflet. nu stiu in care mi-as petrece cu mai mult drag restul vietii. dar alegerea se face oarecum singura pt mine si pt cei mai multi dintre noi. aproape ca nici nu ne mai gandim decat la "cat?"... traim atat de cantitativ... "cat e ceasul?" "cat timp ai?" "cat castigi?" "cat dai sa te ajut?".
label: un moment in care ma gandeam la "cum?"
No comments:
Post a Comment